Mana mea dreapta il bate usor pe umar, intr-o incercare penibila si inutila de a-mi arata compasiunea. Barbatul, doar cu putin mai tanar decat tatal meu, plange ca un copil. E complet derutat, in stare de soc, pierdut. Intr-o singura zi, de la aflarea vestii ca sotia lui are cancer, a imbatranit cu cel putin 20 de ani. E nedormit, cu parul valvoi, nu ochii umflati, fata cazuta si umerii lasati. Baiguie necontenit cuvinte despre singuratate si neputinta.
Ce poti sa-i spui acestui om ? Cat de mult poate intelege oricine altcineva din drama ce se desfasoara in sufletul lui cu incetineala de picatura chinezeasca? Orice cuvant de incurajare pare inutil. Orice sfat pare absurd. Omul langa care a trait in ultimii 30 de ani, cu care vorbeste la telefon de trei ori pe zi in 8 ore, are metastaza la ficat si probabil va muri curand. Cum sa te trezesti dimineata si sa te gandesti ca intr-o dimineata, cand te vei trezi, nu va mai fi nimeni langa tine ? Si, hai za zici ca toate trec, se uita, orice rani, cat de adanci, se vindeca in timp. Dar cum o fi sa fii in locul ei ? Sa stii ca mori, ca nu poti sa faci nimic si sa astepti, pur si simplu, sa vina ziua cand nu o sa mai fii. Sa astepti sa mori…cum o fi asta ?
Pe de alta parte…intr-un fel sau altul, toti suferim de o forma latenta de cancer. Pentru ca toti stim ca o sa murim si nu facem practic altceva decat sa asteptam sa vina ziua. Diferenta intre un cancer diagnosticat si restul vietii este ca cei fara diagnostic uita, de cele mai multe ori, ca ziua va veni si pentru ei.
Am mai spus-o si simt nevoia sa o repet cu aceasta ocazie : constiinta mortii e cel mai mare blestem pe care il poarta omenirea, e cel mai mare pret pe care il platim pentru inteligenta noastra « superioara »
