Lapte de bambus

Mie imi place sa citesc etichete. Nu, nu metaforic, ci la propriu, imi place sa citesc etichete de orice, de la cutiile de iaurt la sticlele de sampon.

Cand eram in Romania, ma fascina reclama la iaurtul cu bifidus essenis. Ce culoare are, frate, bifidus essensis asta ? Si cu ce se ocupa el in viata de zi cu zi ? Bine, stiu ca e o bacterie, dar toate iaurturile au bacterii in ele asa ca ce are bifidus asta in plus ? Nu stim, dar suna al dracu' de bine; hai sa luam vreo 2 baxuri.

Acuma imi place cel mai mult gelul de dus din baie de la mine. E cu lapte de bambus si parfum de mugur de portocala. Eu vreau sa stiu daca babusul are tzatze si cine sta sa-l mulga si daca se face si branza de bambus din laptele de bambus. Bine, o sa imi spuna cineva ca sunt taran, ca si nuca de cocos are lapte de cocos si nu are tzatze. Dar macar nuca de cocos arata ca o tzatza. Bambusul arata....ca un bambus. Ah, si parfumul de mugur de portocala....cum miroase oare mugurul de portocala ? Cred ca mai bine ca floarea de portocala, ca altfel faceau naibii gel de dus cu aroma de floare de portocala. Dar nuuuu, iar sunt taran, ca aroma de muguri de portocala trebuie sa fie ceva asa....sublim. Bine, da' mugurii nu sunt flori. Si daca nu sunt flori, ei au miros ?

Sigur ca inteleg ca, in teorie, e o chestiune de marketing. Dar ma intreb cum functioneaza treaba la cei doi poli, producatorul si cumparatorul. Si stau si-mi imaginez pe-ala din departamentul de marketing de la compania cu gelul de dus cum isi stoarce creierul zicandu-si: " ba....ce dracu sa zicem noi mah ca punem in maclavaisul asta? Gata stiu ! Aroma de ulei de parfum de sambure de capsuna africana" "pai si, sefu, de unde luam capsuni africane ? " "bah esti prost ? pai cati muguri de portocala ai vazut mah tu in gelul de dus din promotia de anul trecut ? " Mi-i si imaginez pe niste unii pe plantatia de portocali cum se duc ei ca culeaga muguri de portocala ca sa faca niste altii vreo 20 de milioane de sticle de gel de dus.

La polul celalalt e cumparatorul. Cam cat de prost crede ala de la marketing ca e cumparatorul cand pune el toate minunile alea pe eticheta ? Adica e cineva care chiar se duce la supermarket, citeste eticheta si zice " Hmmm...sa-l iau pe-asta cu untisor de sambure de duda sau pe-astalalat cu ulei de floare de pastarnac ? "

Dupa cum vedeti, am mari probleme existentiale in prag de an nou.
Cum s-ar zice...La Multi Ani!

Timpul nu a mai avut rabdare...

Secundele se comprima, timpul pare ca ingheata in timp ce cuvintele lovesc necrutator ca o secure: " Adita a facut iar accident...e grav...a murit..."

Creierul se blocheaza, nimic nu mai are sens, si o singura propozitie ti se repeta in continuu in cap "Adita a murit..." Cum sa accepti asa ceva ? Cum sa accepti ca omul care ti-a fost ca un frate, cu care ai dormit in acelasi pat, cu care ai mancat din aceeasi farfurie, care era intotdeauna gata sa te ajute indiferent de ce aveai nevoie, care nu a facut nimanui, niciodata, nici un rau....acuma nu mai este ? Ce sa-i spui copilului, sotiei, si mai ales mamei acestui om bun, cu care timpul , viata si moartea nu au mai avut rabdare ? Cum sa umpli golul pe care ti-l lasa in suflet plecarea lui ?

Mi se pare imposibil, mi-e greu sa accept si as fi zis ca e doar o gluma proasta daca nu as fi auzit vocea sfarsita a tatalui meu plangand in telefon. NU vreau sa ma despart de tine, cumnate, nu sunt pregatit. Vreau sa-ti vad zambetul tau de om mare si bun intampinandu-ma pe aeroport sau imbiindu-ma cu o bere. E nedrept si crud. Atat de nedrept...

Here we go again !

A mai murit cineva !

Repede, hienelor, luati-va pixurile in mana si fugiti repede sa faceti talkshow-uri in care sa disecati viata unui om de care pana alaltaieri uitaserati complet. Romani, inhatati-va aparatele foto si fugiti sa va faceti poze si filmulete cu mortul pe catafalc, poate asa va imprumuta si voua ceva din nemurirea lui !

Urmeaza circul complet. Era bun, ba era rau, era anticomunist, ba nu era activist de partid, era turnator la securitate si bineinteles, familia se va certa pe marginea averii lasate in urma de defunct.

Doamne, fa sa treaca mai repede saptamana asta dupa care, ghiftuite, hienele sa se aseze linistite la umbra, lasand praful sa se astearna din nou peste sufletul si imaginea celui ce a fost ultimul mare poet contemporan, Adrian Paunescu.

Sper sa reusesti sa te odihnesti in pace, maestre...

Userul nime.n.lume a scris pe blogul lui Ovidiu Ioanitoaia:

"Un om care si-a trait viata: si-a trait intens pacatele, si-a trait intens harurile.
A facut bine! A facut rau! Intens!
A fost un om posesiv si posedat.
A fost poet de curte si si-a facut o curte de poeti, cantareti, muzicieni, ziaristi, fotbalisti, doctori, tarani, primari, elevi, soldati, visatori, hoti, si ce a mai gasit.
A sarit in ajutorul multora, s-a ajutat de multi.
Ne-a mintit sa ne simtim bine, ne-a spus adevaruri care sa ne doara.
Ne-a mintit sa se simta el bine, i-am spus de toate sa il usture la inima! Ahh! Inima! Mai mare decat OMUL. Cea care l-a facut unic si care a cedat azi.
El, in intregime, mare si abuziv, tandru si intelegator, el ne-a reprezentat pe toti intr-o zi sau alta, tot timpul de-a lungul anilor.
Lacom si darnic, slugarnic si majestic! A gresit si i s-a gresit.
Nici noi nu am fi fost ce suntem daca Adrian Paunescu nu ni s-ar fi intimplat.
Are admiratori si detractori. Unii uita noptile si ceilalti uita zilele. Nici unul nu ii poate insa contesta talentul. Un talent de care toti am ajuns dependenti.
Paunescu trait ca o repetabila povara! Eterna!
Dumnezeul sa -l odihneasca!"

Lungul drum al întunericului către sine (V)

11.

Literatura şi dragostea sunt singurele modalităţi viabile de accedere pe scara ascensiunii spirituale.

12.

Invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare că se bucură egalii noştri.

13.

Linguşitorul suprem, cu care sunt în înţelegere tacită toţi linguşitorii mărunţi ai lumii, este propriul nostru eu.


14.

Orice eşec, oricât de neînsemnat, este o formă mai uşoară a morţii...

15.

Mercantilul...unul care începe să trăiască după ce a murit deja.

16.

Amintirile nu sunt altceva decât copiii bastarzi ai clipelor moarte. Rătăcesc în gol şi bat noaptea la ferestrele sufletului nostru. Aşa mor, rând pe rând, îngheţate de crivăţul neputinţei, amintirile şi visele noastre. Iar noi zâmbim, privind cu încredere mai departe, în viitor, fără să înţelegem măcar că venim, zâmbind, la propria noastră îngropăciune.
17.

Poezia reprezintă ecoul vieţii noastre simţite şi nemărturisite, confidenta secretului nostru necunoscut, lucrul lacrimilor şi al al suspinelor noastre tăcute, căruia i se cuvine marea discreţie a vieţii dinlăuntru.


18.

Rostul vieţii pare a fi să te realizezi şi să te autodepăşeşti, oricum, prin orice mijloace, chiar şi orbeşte. Tinereţea nu mai merită, însă, nici întristare, nici mediocritate. Spiritul tânăr trebuie să ţâşnească în înaltul cerului, cu toată forţa şi să se avânte mereu în sus...Cât mai sus !

19.

Cel mai mare neajuns al vieţii de adult este, fără îndoială, necesitatea de a lua decizii de unul singur. În copilărie, totul este simplu, fără complicaţii, nuanţe şi/sau efecte secundare. Când eşti copil, fie decid alţii ce e bine pentru tine, fie o ţii una şi bună:”Vreau asta !” până obţii lucrul pe care ţi-l doreşti. Ca adult, însă, trebuie să ai grijă, în primul rând, ce-ţi doreşti, apoi să analizezi modalităţile prin care poţi sa-ti atingi dezideratul, apoi să alegi cea mai bună cale, cântărind avantajele şi dezavantajele. La sfârşit, realizezi că alegerea făcută este, de cele mai multe ori, cea mai proastă...

20.

Este paradoxal: copiii îşi doresc să ajungă mai repede adulţi, iar adulţii îşi doresc să poată redeveni copii. Primii vor asta pentru ca nu ştiu ce-i aşteaptă, ceilalţi pentru că înţeleg ce au pierdut pentru totdeauna: LINIŞTEA.

Tatalui meu

Am aflat azi ce e iubirea. E o revelatie atat de puternica, atat de profund marcanta, atat de coplesitoare, incat trebuie sa scriu despre asta pentru a mai usura putin din durere.

Da. Durere. Odata cu revelatia iubirii am cunoscut cea mai inalta forma de disperare si am trait inceputul celui mai intens sentiment de frica experimentat vreodata. Este o durere atat de mare incat imi simt sufletul sfasiat in modul cel mai fizic cu putinta de o gheara necrutatoare de otel negru.

Revelatia a plecat de la o poezie. Un cantec. “De-a v-ati ascunselea” a lui Arghezi, interpretat de Tudor Gheorghe. M-a dus cu gandul la moartea tatalui meu. E inimaginabil de greu sa scriu asta, sa spun asta, sa gandesc asta…Imi pune lacrimi in ochi si tipete de jale in suflet doar ideea ca tatal meu ar putea muri vreodata. Si atunci am inteles cat de multi imi iubesc parintele. Dragoste reala, iubire adevarata, pura, neconditionata.

Realizez acum ca tatal meu este stalpul existentei mele, idealul meu, modelul meu de viata. Omul drept si bun, muncitor inteligent si sensibil, care refuza sa-si incalce principiile morale chiar si atunci cand intelege ca are doar de pierdut din asta…Nu am constientizat pana acum cat de mult imi doream si incercam sa fiu ca el, fara sa reusesc prea bine. Si sunt disperat ca se va stinge din viata asta prafuita fara sa-i fi putut demonstra iubirea mea si recunostinta mea pentru ca m-a facut sa fiu ceea ce sunt.

Durerea difuza a strainatatii vine in mare parte din gandul pervers ca tatal meu va muri fara ca eu sa pot sa fiu langa el, sa ma asigur ca o farama din sufletul lui bun va trece si in mine ca sa pot continua sa traiesc fara el. Fara sa-i pot cere iertare ca nu l-am ajutat atunci cand a avut nevoie, fara sa-mi pot exprima recunostinta pentru tot ceea ce mi-a oferit in viata.

E ridicol, stiu, sa vorbesc sau sa gandesc despre asta cand tatal meu e in viata, bine, sanatos, muncind inca zi de zi in asteptarea unui fiu ratacitor care nu se va intoarce decat cand va fi prea tarziu. Dar sunt convins acum ca am inteles, ca asta e iubirea si asta e singura unitate de masura pentru ea: intensitatea durerii la gandul ca OMUL iubit va muri.

Cuvintele sunt goale si postul asta pe blog pare extrem de desuet pentru incercarea mea de a oglindi ceea ce simt acum. Dar nu am nici un alt mod de a o spune. Iar tatal meu e la celalalt capat al lumii, asteptandu-ma…Poate asta e o incercare a mea de a-i spune ce simt pentru el, caci stiu ca mama imi urmareste, uneori, blogul.

Hienele mass-media

Sunt un iubitor de animale. Nu in sensul de zoofil, dar imi plac animalele. Toate. Mi-am dorit toata viata un caine, desi nu am putut avea unul pana acum. Imi plac si felinele, mari sau mici, pestii, caii, elefantii, chiar si crocodilii.
Insa doua feluri de animale ma umplu de scarba, nu pot sa le suport: serpii si hienele.

Serpii ma inspaimanta pentru ca ataca imprevizibil, n-au picioare, uneori nici nu-i vezi decat dupa ce e deja prea tarziu.

Dar hienele...nu exista pe lume animal mai dezgustator decat hiena. Un animal care se aduna in haita si asteapta ca un alt animal (uneori chiar o alta hiena)sa fie mort, sau aproape mort pentru a se infrupta din trupul acestuia. Fara glorie,fara lupta dreapta, fara argumente, fara stralucire. Viata de hiena.

Unul din marile rele ale Romaniei sunt hienele mass-media. Este absolut oribil unde s-a ajuns, ce spectacol josnic si morbid fac ziarele si televiziunile din moartea unui om, fie el mai mult sau mai putin (fosta)vedeta. Transmisiuni in direct de la fata locului, relatari "minut cu minut" despre parcursul cosciugului, imagini luate din elicopter, tot arsenalul este pus la bataie pentru ca hienele sa starneasca si sa intretina placerea sinistra a oamenilor de a vedea o vedeta moarta. Nevoia de a face audienta cu orice pret lasa in urma orice urma de decenta, de respect, de sobrietate, de liniste, care ar trebui sa fie elemente specifice unui asemenea moment.

Din fericire unii oameni mari, adevarati, cu suflete si minti imense ca Octavian Paler si Jean COnstantin, nu au facut audienta si au fost lasati sa se retraga intr-o relativa liniste de pe marea scena a vietii. Dar ce s-a intamplat in cele mai multe cazuri, ca cel al lui Ion Dolanescu si, acum, cu Madalina Manole, ma umple de cel mai profund dezgust si ma face sa urasc si mai tare scarboasele hiene, indiferent daca au patru sau doua picioare.

Lungul drum al întunericului către sine (IV).

6.

Am sufletul negru de o tristeţe indisolubilă. Mă simt o carcasă goală de oase putrezite, cu sânge inacrit şi carne râncedă. Mă prăbuşesc în interiorul meu ca într-o fântână parăsită şi nu găsesc acolo decât un întuneric dureros. Câteva pânze de păianjen atârnă pe la colţuri iar o haită de salamandre nebune urlă lung, sinistru, lugubru, a moarte. Trebuie să fac eforturi considerabile la fiecare pas pentru a mă feri şi pentru a nu călca pe aceşti şerpi uriaşi care ma fixează hipnotic cu privirile lor verzi. Unii sunt întinşi în mijlocul drumului prăfuit al vieţii, alţii sunt încolăciţi pe crengile tufişurilor uscate, care se întâlnesc la tot pasul. Giganticele reptile au nume care mă înspăimăntă şi care îmi dau fiori reci pe şira spinării: Speranţa, Credinţa, Perseverenţa, Voinţa şi alţii la fel de mari şi la fel de răi. Singurul animal credincios, rămas lânga mine până in clipa cea de pe urmă este Iluzia. Aş vrea să găsesc puterea de a ieşi la lumină din această etern întunecată bolgie, dar se pare că mă afund din ce în ce mai mult în ea, ca într-o mlaştină plină de mirosuri pestilenţiale, de existenţe, idei, concepte şi entităţi morbide.

7.

Itaca este astăzi atât de departe de mine...Iar drumul până acolo este atât de lung, ţine până la capătul lumii...Primejdiile mă pândesc la tot pasul, încercând să-mi înhaţe sufletul, care, de altfel, nu reprezintă mai mult decât un miniatural Ulise, înspăimântat şi adesea doritor de împăcarea cu liniştea funebră a infinitului.

8.

Mă arde jalnic focul Disperării şi al Deznădejdii. E ca o repetiţie generală înaintea de coborârea în infern, unde mă vor arde neîndoielnic cu desfătare dulcile flăcări ale Păcatului. Păcatul nu este, până la urmă, altceva decât o mefistofelică formă de Speranţă.

9.

În cele mai adânci momente de deznădejde, există un singur gând care reuşeşte să mă ţină pe linia de plutire. Este o replică dintr-un film, cu toate că, în general, am oroare de clişee. În ciuda faptului că pe tot parcursul filmului ploaia cade neîntrerupt, la un moment dat eroul spune: „It can’t rain all the time...”

10.

Nu poţi să iubeşti CU ADEVĂRAT decât în două situaţii: fie iubirea îţi este interzisă de normele social-existenţiale, fie iubeşti de la distanţă, de la depărtare. De cele mai multe ori, este de ajuns ca persoana iubită să-şi arate faţa, pentru ca dragostea să dispară instantaneu.

Filmul bate Viata

Multumesc Ileana, am preluat legatura ! Ce e frate asta, completam oracole pe net acuma ?

Hai sa incerc sa nu te dezamagesc prea tare, desi la mine totul depinde de starea in care ma aflu pe moment.

1. Tu în ce poveste crezi?
Eu cred in toate povestile. Asa am invatat in facultatate, la cursul de folclor, ca fiecare poveste porneste de undeva, de la ceva real, adevarat. Asa ca eu cred. Si in Ilene (lol) Cosanzene, si in feti frumosi, si in balauri, si in Alice, si in Dorothy, si in capra cu trei iezi. Atata timp cat stii ce sa iei din ele, toate sunt adevarate, si din toate poti invata cate ceva.

2. Ce film vechi te face să simţi furnici şi fluturi pe tot corpul?
Nu stiu exact la ce se refera "vechi". Banuiesc ca de dinainte de anii '80 si banuiesc ca de dragoste. In cazul asta, cu siguranta "Love Story"

3. Ce film te face să plângi si să râzi în acelaşi timp?
Personal, nu ma atrag filmele de rasu-plansu. Ori ma uit sa plang, ori ma uit sa rad. Singurul care cred ca face exceptie este "House M.D" aka "Dr. House", care, in ciuda unor usoare exagerari, cred ca este aproape genial.

4. Ce actori sau personaje îţi plac?
Daca stau sa ma gandesc putin, nici nu stiu cine ar fi actorul meu favorit "all time". Probabil Anthony Hopkins. Imi placea mult si Tom Hanks, inainte sa esueze lamentabil in ecranizarile lui Dan Brown. De asemenea Al Pacino si Clive Owen. Dintre actrite imi place Angelina Jolie (stiu, mie si celorlalte 2 miliarde de barbati din lume), chiar imi place cum joaca. Dintre personaje favoritul meu este Gregory House, dar imi plac mult si Jack Bauer din "24", Dexter din "Dexter" si David Rossi din "Criminal Minds" . In general minti sclipitoare, iesite din comun, care fac diferenta prin ceea ce fac.

N-am cui sa dau leapsa mai departe asa ca...inapoi la tine, Ile.

Lungul drum al întunericului către sine (III)

3.

Îţi poţi găsi fericirea în strălucirea unei lacrimi de rouă ? De ce ne luptăm toată viaţa pentru a obţine efemeritatea unui moment ce nu se prelungeşte mai mult decât coborârea unei pleoape? Poate pentru asta am fost făcuţi...Poate în asta constă însăşi esenţa vieţii, în lupta continuă pentru o fărâmă de fericire.
Atunci, ce trebuie să facem cu viaţa noastră? Ce vrem cu adevărat de la ea? Îmi închipui doar pentru un moment că aş putea să călătoresc înapoi în timp? Ce mi-ar plăcea să mă regăsesc făcând acolo? Dacă aş găsi răspunsul la această întrebare, atunci soluţia pentru a-mi trăi viaţa de acum încolo, într-adevăr aşa cum vreau, îmi apare cu o uşurinţă care mă doare şi mă înspăimântă în acelaşi timp...

4.

Mă întreb, oare Dumnezeu ştie ce e suferinţa? Bănuiesc că nu...Doar El e cel Atotputernic şi cineva Atotputernic nu poate cunoaşte nici suferinţa, nici durerea. Atunci cum se poate ca noi, care suntem înlănţuiţi pe vecie cu legăturile insuportabile ale durerii, să fim făcuţi după chipul şi asemănarea Sa? De unde vine atunci suferinţa, coordonata care ne domină mai bine de jumătate din viaţă? De la diavol? Sau poate de la liberul arbitru ? Ne naştem din durere şi sfârşim în durere. Ne naştem din întuneric şi ne întoarcem în întuneric. Atunci de ce să credem că viaţa noastră e altceva decât durere şi întuneric? Poate din optimism, acest atât de idealist concept inventat de căutătorii disperaţi de fericire...



5.

Privesc lung la un batrân şi o bătrână, aflaţi în faţa mea, în tren. Le privesc feţele pline de cute, de riduri, le privesc mâinile bătute şi crăpate, cu unghii rupte din carne. Sunt doi ţărani, oameni simpli în comportament, gândire şi filosofie de viaţă. Se întorc de la oraş, pot spune asta privindu-le hainele. Ştiu că sunt cele mai bune haine ale lor, pe care şi le îngrijesc cu cea mai mare atenţie pentru ca sunt hainele...de oraş, haine pentru care au un fel de respect pios. Sunt haine modeste, simple şi curate, ca şi oamenii pe care îi îmbracă şi pentru care reprezintă posibilitatea intrării într-o altă dimensiune socială, în aşa-zisa „lume bună”, a oraşenilor. Cât de frumos şi de curat este ţăranul român autentic, în simplitatea şi naivitatea lui...Mă încearcă o emoţie neobişnuit de puternică şi îmi vine să izbucnesc în lacrimi şi să mă arunc la picioarele lor, să le îmbrăţişez genunchii şi să le cer iertare...

Lungul Drum Al Intunericului Catre Sine (II)

1.

Mă apuc în noaptea asta să-mi transform gândurile în litere. E o noapte oarecare, iar eu sunt un om oarecare. De ce fac asta ? Ca să fiu pe deplin sicer, nici eu nu prea ştiu de ce. Nu este şi nu vreau să fie ceva de genul unui « jurnal secret », aşa cum are toată lumea într-un anume moment al vieţii, jurnal care, mai devreme sau mai târziu, să fie atât de « secret » încât sa devină public (vezi « Jurnalul » lui M.C. sau « Jurnalul intim » al lui M.P.) Nimic din toate astea. Sunt doar gândurile mele, care ma stăpânesc la un moment dat, mai mult sau mai puţin curate, mai mult sau mai puţin intime.Oricine le poate citi, oricine care se crede în stare sa le pătrundă înţelesul.
Sunt gândurile mele, care mă stăpânesc intr-un anumit moment, sau gândurile altora, pe care îmi voi permite sa mi le însuşesc pentru că mă regăsesc în cuvintele şi în trăirile lor. Şi, până la urmă, cam toţi cei „citaţi” aici sunt morţi, aşa că nu mă mai poate trage nimeni la răspundere (zâmbesc).
Vor fi poate versuri în aceste pagini, sau va fi poate doar o proza încărcată de lirism. Sau poate caietul acesta de gânduri se va transforma mai curând decât cred eu într-o banalitate plină cu o grămada de lucruri lipsite de importanţă, din viaţa unui om banal, lipsit de importanţă. Nu ştiu ce va fi...Ştie cineva?
Poate cineva să spună cu adevarat ce va fi mâine? Viitorul mi s-a părut întotdeauna coordonata cea mai abstractă şi inutilă a timpului. Ştiu cu siguranţă unde am fost şi ce s-a întâmplat cu mine în trecut, ştiu sigur unde ma aflu şi ce mi se întâmplă în prezent, dar nu voi fi niciodată capabil să ştiu ce mi se va întâmpla in viitor. Şi nici altcineva nu-mi poate spune şi nici nu mă va interesa vreodată. Să presupunem că aş consulta un prezicător. Mi-aş trăi dupa aceea viaţa în funcţie de ce mi-ar spune acesta? Mă îndoiesc că da. I-aş pune la îndoială prezicerile, l-aş considera un şarlatan, iar dacă s-ar întâmpla într-adevăr ceea ce a prezis el, aş pune asta pe seama întâmplării, a hazardului. Mă cunosc bine, ştiu că aşa aş face...
Cred totuşi în DESTIN. Cred în faptul că fericirea şi nenorocirile îţi sunt sortite încă din ziua în care te-ai născut. Totul se întâmplă în viaţa noastră conform unui program dinainte stabilit, dinainte scris. „Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus” nu poate fi doar o vorbă de duh. Nu ne putem opune DESTINULUI. Putem doar să amânăm momentul , sau să alegem căi diferite, care ne duc, până la urmă în acelaşi loc, căci trăim cu toţii sub semnul unui imens FATALISM.



2.

Pentru cei care caută fapte concrete în aceste pagini, le pot spune încă de pe acum că vor fi dezamăgiţi. Nu există date, nu există nume, nu există locuri. Doar exhaustivul tărâm al gândurilor mele, fiecare purtându-şi culoarea impregnată în momentul Prezent: gri-cenuşiu, albastru, negru, roşu, violet, verde, alb, galben

Lungul Drum Al Intunericului Catre Sine (I)

I. Început de amintire

Toamna târzie şuiera năprasnic dincolo de fereastra înaltă a odăii. Începuse să se întunece şi Esttal fu nevoit să-şi întrerupă lectura pentru aprinde lampa de citit.

Credinciosul King, care dormita lângă piciorul fotoliului în care se cufundase stăpânul său, deschise numai un ochi cu care-l privi leneş. Era un uriaş şi batrân boxer maro, cu o pată albă, triunghiulară, pe piept, la fel ca şi ceilalţi King pe care Esttal îi avusese înaintea acestuia. Dar stăpânul îl iubea şi pe acesta la fel de mult ca şi pe primul, ca şi pe ceilalţi, şi se gândea adesea ca sufletul primului său câine se reîncarnase de fiecare dată, pentru a fi mereu alături de el, mereu credincios de-a lungul atâtor şi atâtor ani.

Esttal se cufundase cu o voluptate de neegalat in fotoliul său uriaş de piele. Nimeni nu-l vizita niciodată, însă îşi ţinea fotoliul cu spatele la uşă, pentru a nu fi deranjat de gândul vreunei intruziuni sau al vreunui contact oarecare cu lumea dinafară, contact pe care Esttal nu şi-l dorea şi nu-l căuta nici măcar cu gândul. Şi în plus, în acest fel avea în faţă şemineul, sculptat în stil gotic, la fel ca şi restul imensei clădiri ce îi aparţinea, în strada Libertăţii, New Orleans.

Rămase minute in şir cu privirea pierdută în jocul sălbatic al limbilor de foc din şemineu care aruncau irizări ciudate ale luminii asupra torsadelor şi celor doi Cerberi de piatră ce decorau ogiva şemineului. Îl fascinase întotdeauna focul, felul în care limbile roşiatice creşteau, se răsuceau, se împreunau şi apoi mureau pentru a renaşte apoi, mereu aceleaşi, de fiecare dată altele.

Dar de data asta nu se gândea la jocul flăcărilor asupra cărora îşi aţintise privirea. Într-o manieră proustiană, cartea ce i se odihnea acum în poală îi adusese aminte de copilăria sa, de momentul părăsirii casei natale si de tot ce urmase după aceea. Îi treceau prin viaţa ochilor episoade întregi din lunga si zbuciumata sa existenţă, care îl adusese, iată, aici, în pragul secolului XXI, într-o solitudine şi o pace interioară absolută. Revedea cu ochii minţii toate locurile minunate în care fusese, toţi oamenii pe care-i întâlnise, toate experienţele deosebite care-i luminaseră cu bucurie viaţa până ce astăzi, la o vârstă respectabilă chiar şi pentru cei asemenea lui, ajunsese să poată spune că a văzut si a trăit destule.

Cu toate acestea, avea încă o mulţime de întrebări care nu-şi găsiseră răspunsul. Conştient ca oamenii din jur nu-l puteau ajuta, Esttal se retrăsese de ani buni în casa din New Orleans, continuând să descopere adevărurile fundamentale in cărţile adunate de-a lungul anilor în impresionanta sa bibliotecă.

II. Primele nelinişti

Simţea o căldură ciudată, plăcută, în jurul genunchilor, aşa că deschise ochii. Cu capul în poala sa, King îl privea blând şi întrebător. Era un câine bătrân şi bun, care nu putea înţelege însă visul disperat al unui tânăr singuratic, un tânăr pierdut într-un orăşel sordid de provincie, atins de patina unei lumi mercantile, tumultoase si prea grăbite pentru mai da vreo atenţie unui nebun ce-şi spunea singur cântecul :

« Ei sunt cuminţi…

Eu sunt nebun… ».

………………………………………………………………………….

Astfel a început şi s-a terminat un roman care nu va fi scris niciodată. Refuz să încerc macar sa scriu un roman ieftin, de duzină, care nu va spune nimanui niciodata nimic din mine. Ştiu acum…nu voi fi niciodata un mare scriitor…nu voi fi niciodata scriitor, măcar…Voi umple doar câteva zeci de pagini cu câteva zeci de gânduri ale mele şi, probabil, cu multe - multe puncte de suspensie care vor sta mărturie discontinuităţii gândirii mele şi zbuciumului interior care mă copleşeşte în momentele în care sunt capabil de a scrie ceva…

Aşadar, iată cum a început, de fapt, totul…

…………………………………………………………………………..

Vis urat frumos

Visez ca sunt in orasul meu natal. Sunt singur. Hoinaresc aiurea pe strazile copilariei mele si-mi simt sufletul ravasit de o singuratate coplesitoare. Din cand in cand, din loc in loc, ma intalnesc cu diferite fantome ale trecutului sau prezentului, oameni care ma vad trist si ma intreaba ce am patit…Ii urasc si fug de ei…pentru ca nu le pasa, nimanui nu ii pasa de fapt de sufletul meu. Interesul lor vine dintr-o pacatoasa curiozitate specifica omului ordinar, sau, si mai rau, dintr-o scarboasa compasiune indreptata mai degraba catre ei decat catre mine. Asa ca ii ocolesc in continuare, fug de ei, de fosti prieteni, de foste iubite, de foste familii, de foste umbre….

Ma indrept catre gara…cu greu pot sa-ti povestesc in cuvinte ceea ce simt. Este un sentiment de solitudine amestecat cu deznadejde, scarba si dispret. Nu-mi mai pasa de nimic pentru ca nimic nu ma mai poate scoate din starea asta. Ma asez pe o banca pe peron si ma privesc murind strivit sub zeci, sute, mii de roti de tren…

Atunci apari tu…o straina…o frumoasa straina bruneta. Stai in fata mea si astepti, cu un zambet trist intiparit pe fata, la fel de obosita si singura ca si mine. Te strang in brate pt prima data. Parul iti miroase a flori de camp iar trupul…trupul iti miroase a liniste. Iti inspir parfumul iar si iar, ma umplu de liniste si ma cuprinde sentimentul ca, in sfarsit, totul s-a terminat. De acum incolo va fi bine.

Ma trezesc brusc si trist intr-un pat strain, langa un om strain, intr-un oras strain, intr-o tara straina. Si inteleg dintr-o data ca tu pentru mine nu esti viata, ci esti moartea. O moarte care miroase a flori de camp si a liniste. De aceea am atata nevoie de tine, in timp ce tu nu ai nevoie de mine. Pentru ca oamenii mor tot timpul….

Alaturea cu drumul

De azi merg singur, alaturea cu drumul. Pe poteca prafuita de langa mine targoveti si precupete zoresc incoace si-ncolo fara de tinta, strigand unii la altii, impingandu-se sa fie cat mai in fata, grabindu-se aiurea sa ajunga cat mai degraba nicaieri. Ei sunt bruneti la suflet, au burta mare si ceafa groasa si privesc cu o ingretosatoare libidinosenie nedisimulata la precupete. Ele sunt blonde si cu fuste scurte, au botox in buze si-si arata ranjind targovetilor mancarea din gura putind a ceapa si a slana.

Eu merg alaturea cu drumul. Iarba inalta, de un verde crud, imi mangaie inrourata picioarele goale. Nimeni nu ma vede, merg alaturea cu drumul nebagat in seama, ca si cand existenta mea nici nu ar conta. De partea cealalalta a drumului a mers paralel cu mine, pentru o perioda, umbra mea. Inalta si slaba, istovita de soarele arzator al amiezei, s-a chircit pe ciuci undeva in urma, si a ramas acolo, la umbra unui tei inflorit.

Mi-a fost mereu teama de serpi. Dar in iarba mea nu sunt serpi. S-au mutat toti in colbul potecii. Acum, singurul lucru care ma mai inspaimanta este ca, la un moment dat, mi se va termina iarba. Si atunci voi fi obligat sa iau drumul mare, brunet la suflet, cu burta mare si cu ceafa groasa, privind cu o ingretosatoare libidosenie nedisimulata la precupetele cu gura botoxata putind a ceapa si a slana.

In randul lumii

Am stat si m-am tot sucit, cand pe-o parte, cand pe alta...S-o fac, sau sa n-o fac si pe-asta? Vad ca e la moda asta, cu blogurile, toata lumea una-doua scrie pe blog. Sigur, unii au ceva de spus, unii scriu pentru lume iar altii pentru ei insisi.

Eu, de felul meu, sunt un mut. Un salbatic, cum ma caracteriza cineva. Nesociabil. Nu-mi place in mod deosebit compania oamenilor, nu-mi fac usor prieteni noi, nu comunic si nu ma comunic prea usor. Si-atunci, ce m-a luat dintr-odata, asa, de jos, sa intru si eu in randul lumii ?

Sincer, sincer, habar n-am. Poate e doar un moft. Poate asta e primul si ultimul post pe care o sa-l vada blogul asta. Sau poate nu.

Uneori scriu. Din ce in ce mai rar, in ultimul timp, dar cei care ma cunosc (si ma refer la adevaratul sens al cuvantului) stiu ca uneori scriu. Nu citeste aproape nimeni ce scriu, dar eu tot o fac. Pentru ca nu scriu pentru altii. Scriu pentru mine. Si as vrea ca ceea ce scriu sa ramana scris undeva. De multe ori am pierdut ce-am scris. Si as vrea ca vreodata, cand o sa fiu (mai) batran, daca o sa apuc sa ajung batran, sa recitesc ce-am scris de-a lungul vietii si, astfel, sa mi-o retraiesc.

Asa ca de ce nu pe blog ? E un mediu la fel de bun ca oricare altul.