11.
Literatura şi dragostea sunt singurele modalităţi viabile de accedere pe scara ascensiunii spirituale.
12.
Invidia este un fel de întristare pentru fericirea de care ni se pare că se bucură egalii noştri.
13.
Linguşitorul suprem, cu care sunt în înţelegere tacită toţi linguşitorii mărunţi ai lumii, este propriul nostru eu.
14.
Orice eşec, oricât de neînsemnat, este o formă mai uşoară a morţii...
15.
Mercantilul...unul care începe să trăiască după ce a murit deja.
16.
Amintirile nu sunt altceva decât copiii bastarzi ai clipelor moarte. Rătăcesc în gol şi bat noaptea la ferestrele sufletului nostru. Aşa mor, rând pe rând, îngheţate de crivăţul neputinţei, amintirile şi visele noastre. Iar noi zâmbim, privind cu încredere mai departe, în viitor, fără să înţelegem măcar că venim, zâmbind, la propria noastră îngropăciune.
17.
Poezia reprezintă ecoul vieţii noastre simţite şi nemărturisite, confidenta secretului nostru necunoscut, lucrul lacrimilor şi al al suspinelor noastre tăcute, căruia i se cuvine marea discreţie a vieţii dinlăuntru.
18.
Rostul vieţii pare a fi să te realizezi şi să te autodepăşeşti, oricum, prin orice mijloace, chiar şi orbeşte. Tinereţea nu mai merită, însă, nici întristare, nici mediocritate. Spiritul tânăr trebuie să ţâşnească în înaltul cerului, cu toată forţa şi să se avânte mereu în sus...Cât mai sus !
19.
Cel mai mare neajuns al vieţii de adult este, fără îndoială, necesitatea de a lua decizii de unul singur. În copilărie, totul este simplu, fără complicaţii, nuanţe şi/sau efecte secundare. Când eşti copil, fie decid alţii ce e bine pentru tine, fie o ţii una şi bună:”Vreau asta !” până obţii lucrul pe care ţi-l doreşti. Ca adult, însă, trebuie să ai grijă, în primul rând, ce-ţi doreşti, apoi să analizezi modalităţile prin care poţi sa-ti atingi dezideratul, apoi să alegi cea mai bună cale, cântărind avantajele şi dezavantajele. La sfârşit, realizezi că alegerea făcută este, de cele mai multe ori, cea mai proastă...
20.
Este paradoxal: copiii îşi doresc să ajungă mai repede adulţi, iar adulţii îşi doresc să poată redeveni copii. Primii vor asta pentru ca nu ştiu ce-i aşteaptă, ceilalţi pentru că înţeleg ce au pierdut pentru totdeauna: LINIŞTEA.
Monday, July 26, 2010
Tatalui meu
Am aflat azi ce e iubirea. E o revelatie atat de puternica, atat de profund marcanta, atat de coplesitoare, incat trebuie sa scriu despre asta pentru a mai usura putin din durere.
Da. Durere. Odata cu revelatia iubirii am cunoscut cea mai inalta forma de disperare si am trait inceputul celui mai intens sentiment de frica experimentat vreodata. Este o durere atat de mare incat imi simt sufletul sfasiat in modul cel mai fizic cu putinta de o gheara necrutatoare de otel negru.
Revelatia a plecat de la o poezie. Un cantec. “De-a v-ati ascunselea” a lui Arghezi, interpretat de Tudor Gheorghe. M-a dus cu gandul la moartea tatalui meu. E inimaginabil de greu sa scriu asta, sa spun asta, sa gandesc asta…Imi pune lacrimi in ochi si tipete de jale in suflet doar ideea ca tatal meu ar putea muri vreodata. Si atunci am inteles cat de multi imi iubesc parintele. Dragoste reala, iubire adevarata, pura, neconditionata.
Realizez acum ca tatal meu este stalpul existentei mele, idealul meu, modelul meu de viata. Omul drept si bun, muncitor inteligent si sensibil, care refuza sa-si incalce principiile morale chiar si atunci cand intelege ca are doar de pierdut din asta…Nu am constientizat pana acum cat de mult imi doream si incercam sa fiu ca el, fara sa reusesc prea bine. Si sunt disperat ca se va stinge din viata asta prafuita fara sa-i fi putut demonstra iubirea mea si recunostinta mea pentru ca m-a facut sa fiu ceea ce sunt.
Durerea difuza a strainatatii vine in mare parte din gandul pervers ca tatal meu va muri fara ca eu sa pot sa fiu langa el, sa ma asigur ca o farama din sufletul lui bun va trece si in mine ca sa pot continua sa traiesc fara el. Fara sa-i pot cere iertare ca nu l-am ajutat atunci cand a avut nevoie, fara sa-mi pot exprima recunostinta pentru tot ceea ce mi-a oferit in viata.
E ridicol, stiu, sa vorbesc sau sa gandesc despre asta cand tatal meu e in viata, bine, sanatos, muncind inca zi de zi in asteptarea unui fiu ratacitor care nu se va intoarce decat cand va fi prea tarziu. Dar sunt convins acum ca am inteles, ca asta e iubirea si asta e singura unitate de masura pentru ea: intensitatea durerii la gandul ca OMUL iubit va muri.
Cuvintele sunt goale si postul asta pe blog pare extrem de desuet pentru incercarea mea de a oglindi ceea ce simt acum. Dar nu am nici un alt mod de a o spune. Iar tatal meu e la celalalt capat al lumii, asteptandu-ma…Poate asta e o incercare a mea de a-i spune ce simt pentru el, caci stiu ca mama imi urmareste, uneori, blogul.
Da. Durere. Odata cu revelatia iubirii am cunoscut cea mai inalta forma de disperare si am trait inceputul celui mai intens sentiment de frica experimentat vreodata. Este o durere atat de mare incat imi simt sufletul sfasiat in modul cel mai fizic cu putinta de o gheara necrutatoare de otel negru.
Revelatia a plecat de la o poezie. Un cantec. “De-a v-ati ascunselea” a lui Arghezi, interpretat de Tudor Gheorghe. M-a dus cu gandul la moartea tatalui meu. E inimaginabil de greu sa scriu asta, sa spun asta, sa gandesc asta…Imi pune lacrimi in ochi si tipete de jale in suflet doar ideea ca tatal meu ar putea muri vreodata. Si atunci am inteles cat de multi imi iubesc parintele. Dragoste reala, iubire adevarata, pura, neconditionata.
Realizez acum ca tatal meu este stalpul existentei mele, idealul meu, modelul meu de viata. Omul drept si bun, muncitor inteligent si sensibil, care refuza sa-si incalce principiile morale chiar si atunci cand intelege ca are doar de pierdut din asta…Nu am constientizat pana acum cat de mult imi doream si incercam sa fiu ca el, fara sa reusesc prea bine. Si sunt disperat ca se va stinge din viata asta prafuita fara sa-i fi putut demonstra iubirea mea si recunostinta mea pentru ca m-a facut sa fiu ceea ce sunt.
Durerea difuza a strainatatii vine in mare parte din gandul pervers ca tatal meu va muri fara ca eu sa pot sa fiu langa el, sa ma asigur ca o farama din sufletul lui bun va trece si in mine ca sa pot continua sa traiesc fara el. Fara sa-i pot cere iertare ca nu l-am ajutat atunci cand a avut nevoie, fara sa-mi pot exprima recunostinta pentru tot ceea ce mi-a oferit in viata.
E ridicol, stiu, sa vorbesc sau sa gandesc despre asta cand tatal meu e in viata, bine, sanatos, muncind inca zi de zi in asteptarea unui fiu ratacitor care nu se va intoarce decat cand va fi prea tarziu. Dar sunt convins acum ca am inteles, ca asta e iubirea si asta e singura unitate de masura pentru ea: intensitatea durerii la gandul ca OMUL iubit va muri.
Cuvintele sunt goale si postul asta pe blog pare extrem de desuet pentru incercarea mea de a oglindi ceea ce simt acum. Dar nu am nici un alt mod de a o spune. Iar tatal meu e la celalalt capat al lumii, asteptandu-ma…Poate asta e o incercare a mea de a-i spune ce simt pentru el, caci stiu ca mama imi urmareste, uneori, blogul.
Friday, July 16, 2010
Hienele mass-media
Sunt un iubitor de animale. Nu in sensul de zoofil, dar imi plac animalele. Toate. Mi-am dorit toata viata un caine, desi nu am putut avea unul pana acum. Imi plac si felinele, mari sau mici, pestii, caii, elefantii, chiar si crocodilii.
Insa doua feluri de animale ma umplu de scarba, nu pot sa le suport: serpii si hienele.
Serpii ma inspaimanta pentru ca ataca imprevizibil, n-au picioare, uneori nici nu-i vezi decat dupa ce e deja prea tarziu.
Dar hienele...nu exista pe lume animal mai dezgustator decat hiena. Un animal care se aduna in haita si asteapta ca un alt animal (uneori chiar o alta hiena)sa fie mort, sau aproape mort pentru a se infrupta din trupul acestuia. Fara glorie,fara lupta dreapta, fara argumente, fara stralucire. Viata de hiena.
Unul din marile rele ale Romaniei sunt hienele mass-media. Este absolut oribil unde s-a ajuns, ce spectacol josnic si morbid fac ziarele si televiziunile din moartea unui om, fie el mai mult sau mai putin (fosta)vedeta. Transmisiuni in direct de la fata locului, relatari "minut cu minut" despre parcursul cosciugului, imagini luate din elicopter, tot arsenalul este pus la bataie pentru ca hienele sa starneasca si sa intretina placerea sinistra a oamenilor de a vedea o vedeta moarta. Nevoia de a face audienta cu orice pret lasa in urma orice urma de decenta, de respect, de sobrietate, de liniste, care ar trebui sa fie elemente specifice unui asemenea moment.
Din fericire unii oameni mari, adevarati, cu suflete si minti imense ca Octavian Paler si Jean COnstantin, nu au facut audienta si au fost lasati sa se retraga intr-o relativa liniste de pe marea scena a vietii. Dar ce s-a intamplat in cele mai multe cazuri, ca cel al lui Ion Dolanescu si, acum, cu Madalina Manole, ma umple de cel mai profund dezgust si ma face sa urasc si mai tare scarboasele hiene, indiferent daca au patru sau doua picioare.
Insa doua feluri de animale ma umplu de scarba, nu pot sa le suport: serpii si hienele.
Serpii ma inspaimanta pentru ca ataca imprevizibil, n-au picioare, uneori nici nu-i vezi decat dupa ce e deja prea tarziu.
Dar hienele...nu exista pe lume animal mai dezgustator decat hiena. Un animal care se aduna in haita si asteapta ca un alt animal (uneori chiar o alta hiena)sa fie mort, sau aproape mort pentru a se infrupta din trupul acestuia. Fara glorie,fara lupta dreapta, fara argumente, fara stralucire. Viata de hiena.
Unul din marile rele ale Romaniei sunt hienele mass-media. Este absolut oribil unde s-a ajuns, ce spectacol josnic si morbid fac ziarele si televiziunile din moartea unui om, fie el mai mult sau mai putin (fosta)vedeta. Transmisiuni in direct de la fata locului, relatari "minut cu minut" despre parcursul cosciugului, imagini luate din elicopter, tot arsenalul este pus la bataie pentru ca hienele sa starneasca si sa intretina placerea sinistra a oamenilor de a vedea o vedeta moarta. Nevoia de a face audienta cu orice pret lasa in urma orice urma de decenta, de respect, de sobrietate, de liniste, care ar trebui sa fie elemente specifice unui asemenea moment.
Din fericire unii oameni mari, adevarati, cu suflete si minti imense ca Octavian Paler si Jean COnstantin, nu au facut audienta si au fost lasati sa se retraga intr-o relativa liniste de pe marea scena a vietii. Dar ce s-a intamplat in cele mai multe cazuri, ca cel al lui Ion Dolanescu si, acum, cu Madalina Manole, ma umple de cel mai profund dezgust si ma face sa urasc si mai tare scarboasele hiene, indiferent daca au patru sau doua picioare.
Tuesday, July 13, 2010
Lungul drum al întunericului către sine (IV).
6.
Am sufletul negru de o tristeţe indisolubilă. Mă simt o carcasă goală de oase putrezite, cu sânge inacrit şi carne râncedă. Mă prăbuşesc în interiorul meu ca într-o fântână parăsită şi nu găsesc acolo decât un întuneric dureros. Câteva pânze de păianjen atârnă pe la colţuri iar o haită de salamandre nebune urlă lung, sinistru, lugubru, a moarte. Trebuie să fac eforturi considerabile la fiecare pas pentru a mă feri şi pentru a nu călca pe aceşti şerpi uriaşi care ma fixează hipnotic cu privirile lor verzi. Unii sunt întinşi în mijlocul drumului prăfuit al vieţii, alţii sunt încolăciţi pe crengile tufişurilor uscate, care se întâlnesc la tot pasul. Giganticele reptile au nume care mă înspăimăntă şi care îmi dau fiori reci pe şira spinării: Speranţa, Credinţa, Perseverenţa, Voinţa şi alţii la fel de mari şi la fel de răi. Singurul animal credincios, rămas lânga mine până in clipa cea de pe urmă este Iluzia. Aş vrea să găsesc puterea de a ieşi la lumină din această etern întunecată bolgie, dar se pare că mă afund din ce în ce mai mult în ea, ca într-o mlaştină plină de mirosuri pestilenţiale, de existenţe, idei, concepte şi entităţi morbide.
7.
Itaca este astăzi atât de departe de mine...Iar drumul până acolo este atât de lung, ţine până la capătul lumii...Primejdiile mă pândesc la tot pasul, încercând să-mi înhaţe sufletul, care, de altfel, nu reprezintă mai mult decât un miniatural Ulise, înspăimântat şi adesea doritor de împăcarea cu liniştea funebră a infinitului.
8.
Mă arde jalnic focul Disperării şi al Deznădejdii. E ca o repetiţie generală înaintea de coborârea în infern, unde mă vor arde neîndoielnic cu desfătare dulcile flăcări ale Păcatului. Păcatul nu este, până la urmă, altceva decât o mefistofelică formă de Speranţă.
9.
În cele mai adânci momente de deznădejde, există un singur gând care reuşeşte să mă ţină pe linia de plutire. Este o replică dintr-un film, cu toate că, în general, am oroare de clişee. În ciuda faptului că pe tot parcursul filmului ploaia cade neîntrerupt, la un moment dat eroul spune: „It can’t rain all the time...”
10.
Nu poţi să iubeşti CU ADEVĂRAT decât în două situaţii: fie iubirea îţi este interzisă de normele social-existenţiale, fie iubeşti de la distanţă, de la depărtare. De cele mai multe ori, este de ajuns ca persoana iubită să-şi arate faţa, pentru ca dragostea să dispară instantaneu.
Am sufletul negru de o tristeţe indisolubilă. Mă simt o carcasă goală de oase putrezite, cu sânge inacrit şi carne râncedă. Mă prăbuşesc în interiorul meu ca într-o fântână parăsită şi nu găsesc acolo decât un întuneric dureros. Câteva pânze de păianjen atârnă pe la colţuri iar o haită de salamandre nebune urlă lung, sinistru, lugubru, a moarte. Trebuie să fac eforturi considerabile la fiecare pas pentru a mă feri şi pentru a nu călca pe aceşti şerpi uriaşi care ma fixează hipnotic cu privirile lor verzi. Unii sunt întinşi în mijlocul drumului prăfuit al vieţii, alţii sunt încolăciţi pe crengile tufişurilor uscate, care se întâlnesc la tot pasul. Giganticele reptile au nume care mă înspăimăntă şi care îmi dau fiori reci pe şira spinării: Speranţa, Credinţa, Perseverenţa, Voinţa şi alţii la fel de mari şi la fel de răi. Singurul animal credincios, rămas lânga mine până in clipa cea de pe urmă este Iluzia. Aş vrea să găsesc puterea de a ieşi la lumină din această etern întunecată bolgie, dar se pare că mă afund din ce în ce mai mult în ea, ca într-o mlaştină plină de mirosuri pestilenţiale, de existenţe, idei, concepte şi entităţi morbide.
7.
Itaca este astăzi atât de departe de mine...Iar drumul până acolo este atât de lung, ţine până la capătul lumii...Primejdiile mă pândesc la tot pasul, încercând să-mi înhaţe sufletul, care, de altfel, nu reprezintă mai mult decât un miniatural Ulise, înspăimântat şi adesea doritor de împăcarea cu liniştea funebră a infinitului.
8.
Mă arde jalnic focul Disperării şi al Deznădejdii. E ca o repetiţie generală înaintea de coborârea în infern, unde mă vor arde neîndoielnic cu desfătare dulcile flăcări ale Păcatului. Păcatul nu este, până la urmă, altceva decât o mefistofelică formă de Speranţă.
9.
În cele mai adânci momente de deznădejde, există un singur gând care reuşeşte să mă ţină pe linia de plutire. Este o replică dintr-un film, cu toate că, în general, am oroare de clişee. În ciuda faptului că pe tot parcursul filmului ploaia cade neîntrerupt, la un moment dat eroul spune: „It can’t rain all the time...”
10.
Nu poţi să iubeşti CU ADEVĂRAT decât în două situaţii: fie iubirea îţi este interzisă de normele social-existenţiale, fie iubeşti de la distanţă, de la depărtare. De cele mai multe ori, este de ajuns ca persoana iubită să-şi arate faţa, pentru ca dragostea să dispară instantaneu.
Subscribe to:
Posts (Atom)