3.
Îţi poţi găsi fericirea în strălucirea unei lacrimi de rouă ? De ce ne luptăm toată viaţa pentru a obţine efemeritatea unui moment ce nu se prelungeşte mai mult decât coborârea unei pleoape? Poate pentru asta am fost făcuţi...Poate în asta constă însăşi esenţa vieţii, în lupta continuă pentru o fărâmă de fericire.
Atunci, ce trebuie să facem cu viaţa noastră? Ce vrem cu adevărat de la ea? Îmi închipui doar pentru un moment că aş putea să călătoresc înapoi în timp? Ce mi-ar plăcea să mă regăsesc făcând acolo? Dacă aş găsi răspunsul la această întrebare, atunci soluţia pentru a-mi trăi viaţa de acum încolo, într-adevăr aşa cum vreau, îmi apare cu o uşurinţă care mă doare şi mă înspăimântă în acelaşi timp...
4.
Mă întreb, oare Dumnezeu ştie ce e suferinţa? Bănuiesc că nu...Doar El e cel Atotputernic şi cineva Atotputernic nu poate cunoaşte nici suferinţa, nici durerea. Atunci cum se poate ca noi, care suntem înlănţuiţi pe vecie cu legăturile insuportabile ale durerii, să fim făcuţi după chipul şi asemănarea Sa? De unde vine atunci suferinţa, coordonata care ne domină mai bine de jumătate din viaţă? De la diavol? Sau poate de la liberul arbitru ? Ne naştem din durere şi sfârşim în durere. Ne naştem din întuneric şi ne întoarcem în întuneric. Atunci de ce să credem că viaţa noastră e altceva decât durere şi întuneric? Poate din optimism, acest atât de idealist concept inventat de căutătorii disperaţi de fericire...
5.
Privesc lung la un batrân şi o bătrână, aflaţi în faţa mea, în tren. Le privesc feţele pline de cute, de riduri, le privesc mâinile bătute şi crăpate, cu unghii rupte din carne. Sunt doi ţărani, oameni simpli în comportament, gândire şi filosofie de viaţă. Se întorc de la oraş, pot spune asta privindu-le hainele. Ştiu că sunt cele mai bune haine ale lor, pe care şi le îngrijesc cu cea mai mare atenţie pentru ca sunt hainele...de oraş, haine pentru care au un fel de respect pios. Sunt haine modeste, simple şi curate, ca şi oamenii pe care îi îmbracă şi pentru care reprezintă posibilitatea intrării într-o altă dimensiune socială, în aşa-zisa „lume bună”, a oraşenilor. Cât de frumos şi de curat este ţăranul român autentic, în simplitatea şi naivitatea lui...Mă încearcă o emoţie neobişnuit de puternică şi îmi vine să izbucnesc în lacrimi şi să mă arunc la picioarele lor, să le îmbrăţişez genunchii şi să le cer iertare...
No comments:
Post a Comment