Tatalui meu

Am aflat azi ce e iubirea. E o revelatie atat de puternica, atat de profund marcanta, atat de coplesitoare, incat trebuie sa scriu despre asta pentru a mai usura putin din durere.

Da. Durere. Odata cu revelatia iubirii am cunoscut cea mai inalta forma de disperare si am trait inceputul celui mai intens sentiment de frica experimentat vreodata. Este o durere atat de mare incat imi simt sufletul sfasiat in modul cel mai fizic cu putinta de o gheara necrutatoare de otel negru.

Revelatia a plecat de la o poezie. Un cantec. “De-a v-ati ascunselea” a lui Arghezi, interpretat de Tudor Gheorghe. M-a dus cu gandul la moartea tatalui meu. E inimaginabil de greu sa scriu asta, sa spun asta, sa gandesc asta…Imi pune lacrimi in ochi si tipete de jale in suflet doar ideea ca tatal meu ar putea muri vreodata. Si atunci am inteles cat de multi imi iubesc parintele. Dragoste reala, iubire adevarata, pura, neconditionata.

Realizez acum ca tatal meu este stalpul existentei mele, idealul meu, modelul meu de viata. Omul drept si bun, muncitor inteligent si sensibil, care refuza sa-si incalce principiile morale chiar si atunci cand intelege ca are doar de pierdut din asta…Nu am constientizat pana acum cat de mult imi doream si incercam sa fiu ca el, fara sa reusesc prea bine. Si sunt disperat ca se va stinge din viata asta prafuita fara sa-i fi putut demonstra iubirea mea si recunostinta mea pentru ca m-a facut sa fiu ceea ce sunt.

Durerea difuza a strainatatii vine in mare parte din gandul pervers ca tatal meu va muri fara ca eu sa pot sa fiu langa el, sa ma asigur ca o farama din sufletul lui bun va trece si in mine ca sa pot continua sa traiesc fara el. Fara sa-i pot cere iertare ca nu l-am ajutat atunci cand a avut nevoie, fara sa-mi pot exprima recunostinta pentru tot ceea ce mi-a oferit in viata.

E ridicol, stiu, sa vorbesc sau sa gandesc despre asta cand tatal meu e in viata, bine, sanatos, muncind inca zi de zi in asteptarea unui fiu ratacitor care nu se va intoarce decat cand va fi prea tarziu. Dar sunt convins acum ca am inteles, ca asta e iubirea si asta e singura unitate de masura pentru ea: intensitatea durerii la gandul ca OMUL iubit va muri.

Cuvintele sunt goale si postul asta pe blog pare extrem de desuet pentru incercarea mea de a oglindi ceea ce simt acum. Dar nu am nici un alt mod de a o spune. Iar tatal meu e la celalalt capat al lumii, asteptandu-ma…Poate asta e o incercare a mea de a-i spune ce simt pentru el, caci stiu ca mama imi urmareste, uneori, blogul.