Alaturea cu drumul

De azi merg singur, alaturea cu drumul. Pe poteca prafuita de langa mine targoveti si precupete zoresc incoace si-ncolo fara de tinta, strigand unii la altii, impingandu-se sa fie cat mai in fata, grabindu-se aiurea sa ajunga cat mai degraba nicaieri. Ei sunt bruneti la suflet, au burta mare si ceafa groasa si privesc cu o ingretosatoare libidinosenie nedisimulata la precupete. Ele sunt blonde si cu fuste scurte, au botox in buze si-si arata ranjind targovetilor mancarea din gura putind a ceapa si a slana.

Eu merg alaturea cu drumul. Iarba inalta, de un verde crud, imi mangaie inrourata picioarele goale. Nimeni nu ma vede, merg alaturea cu drumul nebagat in seama, ca si cand existenta mea nici nu ar conta. De partea cealalalta a drumului a mers paralel cu mine, pentru o perioda, umbra mea. Inalta si slaba, istovita de soarele arzator al amiezei, s-a chircit pe ciuci undeva in urma, si a ramas acolo, la umbra unui tei inflorit.

Mi-a fost mereu teama de serpi. Dar in iarba mea nu sunt serpi. S-au mutat toti in colbul potecii. Acum, singurul lucru care ma mai inspaimanta este ca, la un moment dat, mi se va termina iarba. Si atunci voi fi obligat sa iau drumul mare, brunet la suflet, cu burta mare si cu ceafa groasa, privind cu o ingretosatoare libidosenie nedisimulata la precupetele cu gura botoxata putind a ceapa si a slana.