Lungul Drum Al Intunericului Catre Sine (I)

I. Început de amintire

Toamna târzie şuiera năprasnic dincolo de fereastra înaltă a odăii. Începuse să se întunece şi Esttal fu nevoit să-şi întrerupă lectura pentru aprinde lampa de citit.

Credinciosul King, care dormita lângă piciorul fotoliului în care se cufundase stăpânul său, deschise numai un ochi cu care-l privi leneş. Era un uriaş şi batrân boxer maro, cu o pată albă, triunghiulară, pe piept, la fel ca şi ceilalţi King pe care Esttal îi avusese înaintea acestuia. Dar stăpânul îl iubea şi pe acesta la fel de mult ca şi pe primul, ca şi pe ceilalţi, şi se gândea adesea ca sufletul primului său câine se reîncarnase de fiecare dată, pentru a fi mereu alături de el, mereu credincios de-a lungul atâtor şi atâtor ani.

Esttal se cufundase cu o voluptate de neegalat in fotoliul său uriaş de piele. Nimeni nu-l vizita niciodată, însă îşi ţinea fotoliul cu spatele la uşă, pentru a nu fi deranjat de gândul vreunei intruziuni sau al vreunui contact oarecare cu lumea dinafară, contact pe care Esttal nu şi-l dorea şi nu-l căuta nici măcar cu gândul. Şi în plus, în acest fel avea în faţă şemineul, sculptat în stil gotic, la fel ca şi restul imensei clădiri ce îi aparţinea, în strada Libertăţii, New Orleans.

Rămase minute in şir cu privirea pierdută în jocul sălbatic al limbilor de foc din şemineu care aruncau irizări ciudate ale luminii asupra torsadelor şi celor doi Cerberi de piatră ce decorau ogiva şemineului. Îl fascinase întotdeauna focul, felul în care limbile roşiatice creşteau, se răsuceau, se împreunau şi apoi mureau pentru a renaşte apoi, mereu aceleaşi, de fiecare dată altele.

Dar de data asta nu se gândea la jocul flăcărilor asupra cărora îşi aţintise privirea. Într-o manieră proustiană, cartea ce i se odihnea acum în poală îi adusese aminte de copilăria sa, de momentul părăsirii casei natale si de tot ce urmase după aceea. Îi treceau prin viaţa ochilor episoade întregi din lunga si zbuciumata sa existenţă, care îl adusese, iată, aici, în pragul secolului XXI, într-o solitudine şi o pace interioară absolută. Revedea cu ochii minţii toate locurile minunate în care fusese, toţi oamenii pe care-i întâlnise, toate experienţele deosebite care-i luminaseră cu bucurie viaţa până ce astăzi, la o vârstă respectabilă chiar şi pentru cei asemenea lui, ajunsese să poată spune că a văzut si a trăit destule.

Cu toate acestea, avea încă o mulţime de întrebări care nu-şi găsiseră răspunsul. Conştient ca oamenii din jur nu-l puteau ajuta, Esttal se retrăsese de ani buni în casa din New Orleans, continuând să descopere adevărurile fundamentale in cărţile adunate de-a lungul anilor în impresionanta sa bibliotecă.

II. Primele nelinişti

Simţea o căldură ciudată, plăcută, în jurul genunchilor, aşa că deschise ochii. Cu capul în poala sa, King îl privea blând şi întrebător. Era un câine bătrân şi bun, care nu putea înţelege însă visul disperat al unui tânăr singuratic, un tânăr pierdut într-un orăşel sordid de provincie, atins de patina unei lumi mercantile, tumultoase si prea grăbite pentru mai da vreo atenţie unui nebun ce-şi spunea singur cântecul :

« Ei sunt cuminţi…

Eu sunt nebun… ».

………………………………………………………………………….

Astfel a început şi s-a terminat un roman care nu va fi scris niciodată. Refuz să încerc macar sa scriu un roman ieftin, de duzină, care nu va spune nimanui niciodata nimic din mine. Ştiu acum…nu voi fi niciodata un mare scriitor…nu voi fi niciodata scriitor, măcar…Voi umple doar câteva zeci de pagini cu câteva zeci de gânduri ale mele şi, probabil, cu multe - multe puncte de suspensie care vor sta mărturie discontinuităţii gândirii mele şi zbuciumului interior care mă copleşeşte în momentele în care sunt capabil de a scrie ceva…

Aşadar, iată cum a început, de fapt, totul…

…………………………………………………………………………..